La naiba Tooty, sa-ti multumesc?


        Singuratatea provoaca frica uneori dar mie nu imi mai este teama de ea. Imi imaginez cateodata doar ca plictiseala ma va ucide intr-o zi, incet si dureros, ca imi va schimba expresiile chipului sau, poate, mi le va fura pe cele care  arata fericirea, ca ochii mei, in loc sa strige la ea, sa o goneasca, o vor privi pasivi asemenea batranilor care, adusi in fata destinului la nesfarsit, nu mai simt nimic in fata mortii.

       Eu inca mai tremur in fata destinului si constientizez fragilitatea universului pe care mi l-am construit doar pentru mine si in care am adaugat imaginile a 5 persoane frumoase sufleteste, grozave, pe care le-am indragit si le-am idolatrizat, sfarsind prin a le uita dar chiar si in ciuda amneziei mele, imaginile nu si-au pierdut claritatea.

Absurditatea lumii deghizata intr-un normal absolut, care sperie uneori nu a degenerat nicio imagine, in niciun fel, insa simt ca ma schimba pe mine. Inca imi mai amintesc, Tooty, cum te-am intalnit in urma cu 9 ani (sau poate 10) atunci cand nu stiam nici drumul spre casa daca parcurgeam o strada diferita de cea cu care eram obisnuita si imi mai amintesc si hainele pe care le purtai in urma cu 2 ani, in acea zi de miercuri in care te-am vazut pentru ultima data, cum acum 6 luni m-ai sunat sa imi urezi La multi ani si ai sfarsit prin a-mi ura succes, cum ai sunat iarasi peste zece minute si mi-ai urat La multi ani, cerandu-ti mii de scuze. Inca imi mai amintesc faptul ca nu ti-am recunoscut vocea si ca nu ma asteptam sa imi trimiti acel mail pe care l-am primit in urma cu 2 luni. Inca imi mai simt degetele tremurand ca atunci cand tastau cuvintele alese cu grija, din intamplare. Mi-ai scris ca nu mai sunt aceeasi! Dar oare tu nu te-ai schimbat, Tooty? Eu inca mai pastrez imaginea ta. Tu o mai ai pe a mea in minte? La naiba, Tooty, trebuia sa stii ca, odata ce te-am intalnit, am fost creata de catre tine. Trebuia sa iti spun ca eu nu ma simt a mea, ca nu m-am simtit niciodata, ca poate sunt a acelor carti pe care mi le-ai daruit, a acelor lucruri pe care mi le-ai aratat, a acelor cuvinte pe care mi le-ai spus si care au zburat? Unde sunt eu, Tooty? Sa-ti multumesc?

Anunțuri

Se sting stelele


 

Mesterul isi priveste atent uneltele

Sunt vechi, murdare si frante

Martorele atatora razboaie

Neinfrantii camarazi au propriul lor suflet

 

Mesterul atinge delicat forma aerului

Uneltele hotarate lucreaza compozitia lui.

Dar mesterul isi priveste atent si iubita

Lasandu-si fratii sa vegheze noaptea.

 

Stelele se sting, fara intuneric nu ar fi existat

Luceferi cad, muntii ingenuncheaza, campiile ard

Nu ar mai fi iubit-o daca nu l-ar fi sarutat

Sarut de foc ce l-a oprit cand marii au creat.

 

Iubirea omoara intelepciunea iar o imagine

Ascunde tristetea din ochii celui care surade

Un gand o amana, o parte din suflet o plange.

Mesterul  priveste Madonna ucigandu-i culorile.

 

Iubita e bruma, ea este doar un nemaintalnit chip

Surade timid mesterului sarac, cel fara de unelte

Caci ele lucreaza, uneletele adauga un fir de nisip

In Universul intunecat – o mica stea se aprinde.

Bun Venit!


Corect, normal si sanatos este sa incep eu sa scriu pe acest blog nou si minunat. Astfel, voi posta 2 poeme scrise cu 2 saptamani in urma. Viitori cititori, sper sa va placa! 🙂

 

                                               Minunatul cuvant perfect

 

Eu nu vreau sa te intalnesc ci sa te caut

Asa cum omul cauta adevarul

Asa cum secunda isi cauta geamanul

Si cum Dante a cautat Paradisul.

 

Tu nu vrei sa ma cunosti ci sa ma crezi

Nu vrei un miraj, tu vrei sa vezi

Esti absolutul, focul, esti povestea

Eu, eu nu sunt nimic din toate acestea

 

Tu esti un zeu, dar eu ce sunt?

O amintira, poate un suflet plapand,

un trandafir ofilit, gandul trecut,

sau unul absurd, un poem nescris.

 

Tu esti soarele, dar eu ce sunt?

O usa inchisa, o jignire nespusa,

o flacara stinsa, o poza stearsa,

 ce nu am fost si nu voi fi vreodata.

 

Eu sunt aici dar unde esti tu?

Eu sunt departe, prea jos, tu esti sus

Esti pasare calatoare, vultur maiestuos

Minunatule cuvant perfect, esti ascuns.

 

 

 

                                                     Dedicatie tie

 

Ori cartea deschisa a eliberat cuvinte

Lasandu-le calatoare in a mea minte?

Ori noi ne-am lasat purtati de nori

Si ne-am imbatat cu parfumul lor?

 

Lumina ce ma lasa sa scriu, de unde vine?

Nu de la Dumnezeu, mai bine de la tine.

Daca-ar fi de la El, m-ar arde si s-ar stinge.

Lasand intunericul sa-mi omoare cuvintele.

 

Iar boala cu care m-am obisnuit  deja

Ma poarta in lumi paralele in mana sa

Imi da ochi sa vad ce nu a existat.

Este de la tine, chip frumos, suflet curat.

 

Lumina difuza, intunericul, disperarea

Le-alungi intr-o clipa, le ucizi cu privirea

E lumea inchisa, imi scapa scaparea

Ma iarta cuvintele si imi duc povara.