Ceea ce caut


Ma trezesc din nou cu parfumul tau printre degetele mele
Ca in orice dimineata cand nu vedem pentru prima data soarele
Ci ceea ce ne va conduce restul zilei iar eu, ca si altele, prefer
Sa ma las condusa intr-o stare de profunda fericire pe care
Nu voi sti sa o numesc mai tarziu. Dar devine parte din mine.
Intr-o piata in care nimic din ceea ce vedem nu e real
Si oamenii de langa noi sunt doar niste fantasme
Iar poeziile si-au pierdut din tinereasca vigoare
Si visurile isi cauta noi culcusuri cand e perioada de hibernare
In lumea in care se cauta doar lucrurile inovative
Si se abandoneaza cele frumoase si utile.
In spatiul din inima mea pe care l-am creat pentru tine.
Imi pierd deseori cuvintele ce zboara
Ca frunzele intr-o dupamiaza de toamna.

Anunțuri

12.09.


Se întâmplase totul într-un mod diferit de cel pe care mi l-am imaginat. Prea repede! Uitasem ceea ce făcusem până atunci obligându-mă pe mine insămi să mă gândesc doar la prezent, să pierd orice dorință de a ma justifica, orgoliul și cu falsa demnitate.
Locul în care mă găseam era nou, neexplorat, îmbrațișat de un perete care nu se putea sparge, peste care nu se putea trece, indistructibil, invizibil ochilor care preferau să nu îl vadă. Nu știam dacă eram singură acolo dar, oricum, nimeni nu mi-ar fi fost de ajutor. Refuzam să vorbesc și să ascult. Eram eu, aceeași, dintotdeauna. Pesimistă, grav rănită. De ce îmi apăreau răni noi înainte ca cele vechi să se fi vindecat? Pentru că nu o faceau niciodată. Mi se părea de o dificultate monstruoasă alegerea unei noi căi, preferând să duc in spate o greutate ce încetase să îmi aparțină.
Timpul îmi permitea să fac tot ceea ce voiam. Priveam orele cu nonșalanța, acceptam trecerea lunilor, anilor, vânam noutatea printr-un exercițiu pe care îl văzusem într-un loc care îmi plăcuse atât de mult încât mi-am spus că voi reveni. Nu luasem, însă, în considerare realitatea în care traiam. Preferasem, pânaă atunci, să călătoresc pe un drum cu un singur sens. Alegeam să nu îmi privesc erorile în ochi ci să le văd urmarile în acei metri sau km pe care aveam să îi parcurg. Nu puteam reveni în niciun loc, nu îmi îngaduiam o a doua șansă. Eram o ființa liberă, cu dreptul de a alege, de a paria și am facut-o. Am mizat tot ceea ce posedam pe singurul lucru la care râvneam atunci, atât de îndepartat, atât de efemer.
Ploua cu picaturi atât de mari încat nu reușeam să văd nimic din ceea ce se afla de cealaltă parte de geamului. Priveam pătura de ploaie întrebându-mă de ce este atât de greu să mergem fără să vedem nimic, lăsându-ne în mainile intuiției noastre și ale emoțiilor. Trăiam într-o lume a progreselor în care se învăța că există metode ușoare prin care să facem ce ne dorim dar eu nu aveam nevoie de ele și nici de cele grele. Mie îmi trebuiau metodele corecte.
Am întors capul către Florin, veșnicul visător, veșnicul îndrăgostit de orice și de oricine. Considera că noi trăim pe lume doar pentru a iubi și reușim să supraviețuim doar prin iubire. Judeca folosindu-se de bătăile inimii și se ascundea de cei cărora nu voia să se arate printr-o pereche de ochelari de vedere, anonimi, perfecți pentru scopul său. Suferea de schimbări extreme de personalitate și se înconjura doar de persoane care puteau să i le accepte.
– Eu nu sunt fericit.
Răbufni atunci când tăcerea din mașina devenise apăsătoare. Era momentul perfect. Renunțasem să ne mai gândim la propriile vieți și ne întrebam le ce se gândea fiecare dintre noi. Florin nu suporta tensiunea, era pregătit sa facă orice pentru a o îndepărta de oriunde se afla și el.
– De ce?
Am ales să particip la jocurile lui, pe alocuri curative. Ca orice mare prietenie a noastră era atipica și specială, cu aceleași cereri din partea noastra și cu aceeași disponibilitate de a-i oferi celuilalt acel lucru de care avea nevoie. Fericirea absolută lipsește tuturor și mai ales celor care se grabesc să caute o definitie fără gust într-un dicționar care nu folosește la nimic. Trăirile, stările nu se pot defini, se trăiesc, există pentru ca noi să ne bucurăm sau să ne folosim de ele.
– Simt nevoia de a fi furios. Cred că am nevoie de furie pentru a scapa de această presiune din piept pe care o simt de ceva timp.
– Împotriva cui vrei sa iți exerciți furia?
– Asta este problema. Sunt conștient de faptul că este doar a mea. Aș face un lucru foarte rău dacă aș căuta un vinovat afară și aș fi un las dacă aș alege o persoana ca victimă a mea.
– Ce a generat presiunea din piept?
– Nu știu. M-am trezit într-o dimineață cu ea. Am meditat îndelung la posibilitățile pe care le am pentru a scăpa.
– De ce crezi că ar trebui să scapi de ea așa brusc?
Expresia fetei sale se schimba. Acest lucru se intampla rar, cand nu era pe deplin implicat in dialogul pe care il purta sau la care era martor, cand o amintire, o scena, un gest trecut caruia nu ii daduse importanta pana atunci reusea cumva sa ii patrunda in subconstient si sa il alarmeze. Parea sa priveasca ceva care se misca afara, langa masina, in acea lume de ploaie care avea scopul de a-i tine pe toti la o distanta de siguranta. Umbrelele nu erau utile, hainele impermeabile – incomode. Toti pareau sa se resemneze sa ramana inchisi, prizioneri pana cand vremea s-ar fi decis ca este timpul ca ei sa iasa. Doar cei care ravneau la libertatea absoluta sfidau ploaia, o primeau pe pielea lor, o miroseau si o atingeau, se foloseau de simtiuri pentru a-si impune autoritatea. Ploaia nu insemna nimic, era doar o masca la lumii de afara, o perdea prin care poate fi privita si care ascundea lucruri sau persoane care nu puteau fi vazute in acea clipa, in acea ipostaza. Florin era paralizat in fata unei femei care trecea strada cu pasi grabiti si siguri si cu fata ascunsa de o umbrela enorma. O asteptase, eram sigura de asta si voia ca eu sa o privesc si sa ii spun daca, intradevar, este sursa presiunii din piept. Iubea, fara indoiala, o iubea pe ea la fel sau diferit de cum iubise pana atunci. Nu erau gandurile, plictiseala, flash-urile cele care il inghetasera chipul, era ea, lasandu-l doar sa respire, acordandu-i atat de putine beneficii in schimbul muncii asidue pe care acesta o facea. Era inuman sa iubeasca pe cineva care nu ii ofere acele lucruri de care avea nevoie, era ucigator sa iubeasca pe ascuns, era supranatural sa faca toate acele lucruri doar pentru a o privi cum trece strada, cum cumpara paine, cum intra in casa, cum aranjeaza perdeaua la geam, cu priveste hainele din magazinele pe care le viziteaza dupa orele de munca. S-ar fi imbolnavit, astfel, de o boala incurabila care i-ar fi negat orice autocontrol.
– Eu cred ca niste simple cuvinte ar rezolva tot. Nu ma indoiesc de faptul ca este minunata, perfecta si ca tu meriti sa te bucuri de ea in fiecare zi si nici de faptul ca ceea ce simti pentru ea este corect si frumos. Nu va cunoasteti si acesta este singurul lucru care va desparte.
– Ba ne cunoastem. Mai mult, reusim sa ne privim in fiecare zi timp de minute intregi fara sa ne simtim penibil. Ii ascult vocea de cate ori am nevoie, ii captez atentia oricand imi doresc, o fac sa rada atunci cand imi propun.
– Atunci care este problema?
– Chiar asta. Reusesc sa o am langa mine si imi este teama ca vreau sa ma apropii de ea doar pentru ca eu cred ca este sursa a ceea ce simt. Daca presiunea dispare de indata ce noi doi am putea avea ceva important de impartit? Nu voi mai avea nevoie de ea.
– Si daca nu este ea cea care ti-a cauzat acest lucru?
– Este nesemnificativa.

Nesemnificativa. NESEMNIFICATIVA. NE-SE-MNI-FI-CA-TI-VA.
Sunt orele 12 noaptea. Eu fixez tavanul bantuita de acest cuvant, impiedicata sa dorm de usurinta cu care Florin l-a pronuntat. Cum isi poate schimba o persoana chipul in functie de ceea ce exercita asupra noastra. Daca este cauza unei dureri, atunci noi suntem cei care, uimiti, minunati, coplesiti de toata puterea pe care o arata, preferam sa-i devenim sclavi dar daca isi arata latura normala, simpla, grandioasa doar dupa ce ai cunoscut-o in totalitate, este nesemnificativa.
Sunt orele 12 noaptea. Judec evenimentele din viata prietenului meu cel mai bun preferand sa nu imi amintesc de spectrele mele. Dar, pana la urma, fuga a fost intotdeauna planul pe care l-am adoptat in absolut. Nu aud zgomotele din jurul meu, refuz sa cred ca in afara camerei mele se afla o lume, noua, aceeasi, nu conteaza. Refuz sa cred ca cineva se gandeste la mine si ca, in curand, ar trebui sa imi spun stop, sa abandonez tot ceea ce este superficial si sa ma grabesc sa ajung in locul unde ma voi simti in siguranta.
Sunt eu, aceeasi dintotdeauna dar atat de schimbata, care reusesc sa starnesc curiozitatea celor care au crezut ca ma cunosc si sa ma arat chiar asa cum sunt, fara nicio umbra, in fata celor pe care ii vad pentru prima data. Sunt eu cea care sufera din pricina lipsei a tot ceea ce refuza in continuare, cea care, din cauza unui cuvant, mesteca amintiri si bea planuri de viitor care provoaca zambete amare in timp ce fixeaza tavanul, cand inca mai este miezul noptii.
Pentru o zi de vara nimeni nu trebuie sa se pregateasca indelung. Soarele exista pentru a fi preaslavit chiar in aceasta perioada, campurile isi redobandesc frumusetea prin iarba verde care nu pateaza hainele, prin linistea care nu buruiaza conversatiile tinute cu voce joasa, prin diminetile care trec cu ajutorul unei plimbari dupa care sunt inlocuite de dupamiezile in care se gaseste locul potrivit si, in cele din urma, se transforma in serile in care s-a spus aproape tot, in care se fac rezumaturile dialogurilor si ultimele calcule de logica iar cand soarele dispare ne ridicam si noi, obositi, fericiti, calmi, nerabdatori de a ajunge acasa si de a spune ca nimic nu se mai pune in cale, nimic nu se mai aseaza intre noi, creand discomfort si atacuri de panica.
– Duminica plec din oras.
– Unde?
– Acasa.
– Este prima alternativa?
– Nu.
Era sincera. Mereu a fost astfel. Manca inghetata in timp ce privea cerul si cladirile si copii care se jucau in jurul fiecarei mese. Le zambise de cateva ori si daruise ochelarii sai unei fetite care era la fel ca ea in copilarie in afara parului, a ochilor, a vocii, a fetei si a intregului corp. Era plina de viata. M-a privit ciudat atunci cand i-am spus ca toti copiii au acea dorinta pura de a trai si mi-a spus ca sunt insensibila. Facea asta de fiecare data cand era pe cale sa imi povesteasca ceva important. Zambea atunci cand mi-a luat cupa de inghetata asa cum a zambit cand mi-a spus ca pleaca ca si cum, pentru ea, nu exista nicio diferenta intre ele.
Eu, personificarea ipocriziei, ma aratam asa cum nu eram: sigura de mine, deloc trista din cauza viitoarei sale plecari.
– Cat timp ai de gand sa ramai acolo?
– Nu m-am gandit la asta si nici nu vreau sa o fac. Mi-ar face placere, totusi, daca iti vei lua ramas bun de la mine duminica. Voi lua autobuzul, stii unde se afla. Plec la ora 9 dimineata.
– Si daca voi intarzia?
– Voi fi prima care va grabi soferul sa porneasca autobuzul si sa plece cu toata viteza pe care o poate atinge. Ai de gand sa intarzii?
– Am de gand sa nu vin.

The Winner is…


M-am intrebat deseori, in ultimul timp, cum ar fi daca am avea langa noi cate un regizor care sa ne dicteze replicile, sa ne spuna cum sa vorbim cu ajutorul fetei, al corpului, ce ton sa folosim.
Deprimat… Imi raspund singura. Asta deoarece cele mai interesante conversatii din ultimele luni le-am avut cu mine insami. Dar nu inseamna ca fac echilibrism pe marginea prapastiei care poarta numele de nebunie. Sper..
Pe de alta parte, am avea toti un rol, am avea toti un scop bine definit. Nu ar mai exista cei pe care eu ii numesc mediocri, cei ca mine, cei care nu merg nici spre stanga, nici spre dreapta si nici in fata, cei care stau pe loc, tinand de fiecare data in maini un chestionar la care nu pot raspunde. Si daca reusesc sa o faca, printr-o minune, apare un alt chestionar, si inca unul, si apoi un altul pana cand se vor termina toate intrebarile sau raspunsurile sau pana cand atentia acordata lor va fi focalizata in alta parte, in cea a cunoasterii prin meditatie. Suna penibil, nu? Asa si este.
Am facut o lista mintala cu tot ce mi-a placut si ce nu mi-a placut in decursul ultimilor 10 ani de viata. Diferenta nu este foarte mare. Totusi, am incercat sa gasesc motivele pentru care nu mi-au placut acele lucruri aflate la partea cu minus a listei. Respectivele motive sunt de cacat, trebuie sa recunosc. Ca si o concluzie, mi-am propus sa imi acord o a doua sansa. Voi fi mai putin extremista. In viitor, bineinteles…
Dar revin la ideea initiala. Personajele pot fi acelea ale unui film de cinema, ale unui documentar (dar trebuie sa fi prea interesant in viata reala ca sa faci parte din el asa ca il punem in coltul VIP), ale unei telenovele sau, cum se spune prin Italy, soap opera, ale filmelor seriale gen Familia Bundy, Gossip Girl, Preety Little Liars, Fringe (looool, ce super ar fi ca Fringe sa fie realitatea vreunui norocos) sau ale pieselor de teatru.
Acum eu imi pun o alta intrebare. Ce fel de personaj as vrea sa fiu eu? Fireste,citatele ca *viata este ca o piesa de teatru nu isi gasesc locul in acest post*. Eu scriu despre ceva diferit adica despre imaginatia pe care o posedam. Eu am mult timp liber si de aceea ii acord o atentie particulara insa chiar daca nu as avea, tot as face acest lucru. Imi place.