Eu nu reusesc sa vad stelele


M-am intrebat deseori, in ultimele luni, ce cautam in locurile pe care le vizitam. Cum am ajuns? Cu ce as fi ramas?

S-au intors de tot atatea ori cele mai neobisnuit amintiri. Imi este dor de Romania dar nu si de ce reprezentam eu acolo. Inca nu stiu cine sunt si ma intreb daca voi putea sti vreodata.

Insa ma intorc in prezent. Gasesc, tot mai des, explicatia logica a trarilor mele, cele pe care le consideram ilogice si nu reusesc sa imi dau seama daca acest lucru ma bucura sau nu. Ma simt la fel de vulnerabila si nu incetez sa imi repet ca eu nu am incredere in cei din jur chiar in momentele in care le ofer tot ceea ce reprezint eu. Ma contrazic si ma urasc. Nu imi place. Mi-as dori sa fiu asemenea celor care au incredere in ei si in propriile forte si, daca acestea sunt inexistente, in fortele pe care cred ca le eu. Dar eu nu sunt asa. Eu sunt o persoana speciala… „Una ragazza d’oro”, „Una giovane molto speciale”… Cel putin parerea celor din jurul meu este pozitiva. Nici nu ar putea fi altfel. Intru pe scena in liniste, imi joc partea bine si ies atunci cand toti vor asta. Ii satisfac iar ei se simt extrem de satisfacuti. E ca atunci cand ma joc cu fratele meu si il las pe el sa castige pentru ca vreau sa se simta fericit, multumit de el insusi.

Uneori am impresia ca gresesc, alteori imi spun ca el va avea timp ca lupte pentru ceea ce isi doreste si ca, acum, este datoria mea sa il fac sa se simta iubit si protejat si de mine, cea care venea acum 2 ani in fiecare vineri, dupa ce scapa de la scoala si ii aduce caramele si pufuleti LOTO, cea care l-a dus pentru prima data intr-un parc din Focsani, cea cu care s-a jucat pentru prima data cu mingea, cea care l-a invatat sa danseze si cea care, cateodata, se ascunde de el, se inchide in camera ei si se intreaba cine este, cine a fost si cine va fi pentru ca astea sunt o parte din intrebarile care ii umbresc existenta. Ar fi trebuit sa i-o imbunatateasca… Nu este asa. Nu stiu de ce, dar deocamdata, nu este asa.

Better than drugs/ Better with drugs


Eu sunt obsedata de muzica. Nu imi e rusine sa recunosc, nu vreau sa neg, imi place sa admit asta. Dintotdeauna am avut nevoie de stari speciale pentru a ma simti bine, am simtit nevoia de a suferi, de a fi deprimata, de a-mi pune zeci de intrebari fara a da niciun raspuns. Am crezut ca sunt o ciudata, am crezut ca sunt singura, m-am inselat. Nu stiu daca ar trebui sa ma bucur sau nu. Ceea ce este sigur e ca aceste stari ma ajuta sa pretuiesc mai mult fericirea si lucrurile pe care viata mi le ofera.

The XX nu este doar o trupa britanica ci un gen, un simbol. Sunt tineri, talentati si par inzestrati cu aparate care fac in asa fel incat muzica lor sa intre in cei care o asculta in asa fel incat sa creeze dependenta. Cu mine au reusit si este cea mai frumoasa si mai constructiva dependenta pe care am avut-o vreodata.

Romy Madley-Croft, Jamie Smith, Oliver Sim…

Multi dintre cei care intra pe acest blog sigur nu au auzit niciodata aceste nume si nici nu au auzit de trupa pe care ei o formeaza deja de destui ani. Mai jos, gasiti cateva link-uri prin care ii veti cunoaste.

Crystalised este una dintre cele mai cunoscute melodii produse si interpretate de ei. Nu este de mirare. Anul 2009 nu a fost prea productiv din punct de vedere al muzicii de calitate asa ca opera muzicala a venit in lume ca o dovada ca muzica contemporana, facuta de persoane care abia au iesit din adolescenta este de calitate.

Fiction este my no1 fav song! De ce? Pentru ca vocea lui Oliver Sim reuseste sa ofere un ingredient special versurilor profunde: suflet! Poate ca se datoreaza faptului ca el este unul din compozitorii piesei, poate ca chiar a simtit lucrurile pe care tot le povesteste. Ma intreb uneori de ce ma face si pe mine sa le simt…

Intro este genul de piesa care te cucereste din prima. Poate ca de asta Rihanna a preluat-o ca sa faca o piesa de-a ei, mai comerciala. Ideea mea: suna mai bine in versiunea originala. 🙂 Enjoy!

Al doilea cantec al lor care ma transforma total este Missing. Este o capodopera, este o poveste, este o stare, sunt sentimente si ganduri. E muzica!

Islands ne convinge ca The XX sunt prea cool. Mie imi place instrumentalul, imi plac versurile, imi place video-ul. No comment!

Va ofer a treia piesa de care sunt indragostita in versiune remix. Daca v-a placut, ascultati-o si in versiunea originala… Enjoy!

„Atunci de ce The XX nu sunt faimosi?”

Sunt destul de cunoscuti si vor fi si mai mult. Eu zic sa avem rabdare…

Some rap


Swept away/Ne ascundem

Toti ma acuza ca visez cu ochii deschisi
Daca incetez sa visez tu nu mai existi
Eu voi fi singura, tu vei fi departe
Mi-am zis des ca locul meu nu-i aici.

Imi pun mainile la ochi ca sa dispara
Tot ce nu as vrea sa vad, ma inconjoara
Un gand de neapartenta absoluta
Cred ca ce nu se mai poate ierta se uita.

Mi-ai dat mereu picaturi de iubire
Si fericire gratis sub forma de pastile
Mi se pare ca visez cand sunt cu tine
Ti-am spus mereu ca emani magie

Faci din intunericul gandurilor mele
Ascunzatoarea unor dulci mistere
Si-ti place asa mult sa te arati in ele
Cand nu ne mai ajung le lasam libere.

Ne inchinam propriilor noastre suflete
Oare cine a zis ca sunt doar o utopie?
Este minunata senzatia a 100 de cantece
Compuse doar pentru a se arata tie.

E minunata lumea in partile ei bune
Dar noi calatorim pentru a fugi de lume
Ne ascundem in spatii imaginare, pustii
Dar le schimbam radical si par spatii vii.

Te apropii de mine, ma lasi sa te privesc
Si imi atingi fruntea ca sa imi amintesc
Secretele lumii pe care ai construit-o
Motivele pentru care mereu am iubit-o.

Realitatea e facuta din cifre impare
Fatidica, ne lasa des fara cuvinte
Nu gasim sursa flacarii ce se aprinde
Cand fiecare din noi spune ce simte.

M-am intors pe urmele pasilor tai tarzii
Sa iau o parte din tine dar mereu vei fi
Alaturi de mine si chiar cred ca intr-o zi
Vom reusi sa construim propria lume.

Toata furia mea

Toata furia mea e ca sarea pe rana
Penala, dar sper sa devina legala
Data situatia mi-ar trebui un fum
Acum, mai bine deviez din drum.

E buna o pauza din cand in cand
Stii, niciodata n-am cerut mai mult
Decat stricul necesar pentru a trai
Fara sa ma intreb oare cum ar fi

Daca dimineata m-as trezi pe o parte
A patului si nu la jumatate, pacate
Prea multe nu am facut dar am platit
Mult prea mult decat as fi trebuit.

Vad cum toti imi spun sa ma calmez
Nu incetez, nu vreau nimic din urma
Vad cum altii iau chiar totul in gluma
Vreau sa fac din viata o gluma buna.

Hai, ia o guma si mergi tot inainte
Dar nu uita ca viata asta nu-i cuminte
Mi-am spus garda sus, fa totul cu minte
De azi inainte lasa-ti mintea fierbinte.

Cum ar fi daca n-as mai crede in oricine
Ci numai in mine, mi-ar fi mult mai bine
Si printre salturi mortale ma odihnesc
Ar fi pacat sa reincep sa ma grabesc.

Nu citesc in ochi si nici in inima, pacat
Nu m-au invatat la scoala decat ecuatii
Si sa nu navighez prea mult ca vin piratii.
M-au pus sa aleg intre fake-uri si rahat.

Si imi curat tenisii de ani, m-am saturat
Vreau sa scap de acest miros tineresc
Al celor nascuti dupa 90, cred ca intelegi.
Daca n-am fi deschis ochii, n-am fi scapat.

Fara haine de firma am urmat un ideal
M-am impiedicat, m-am oprit din drum
Am respirat profund pentru ca mi-a ajuns
Sa imping greutati fara sa pot sa le misc

E greu sa te lupti doar cu morile de vant
Dar daca n-ai mai mult, te ridici si pleci
Incerci sa iti stergi sangele de pe maini
Daca te-as vedea ti-as spune sa ramai.

Toata furia mea se datoreaza conceptiilor
Total gresite, idiotilor, falsilor, ineptilor
Jur ca m-as schimba dar modelul potrivit
Nu exista, voi ramane asa pana la sfarsit.

Exist dar as vrea sa traiesc si sa cuceresc
Infinitul care ma asalteaza, inebunesc
Daca ma opresc acum, am aruncat tot.
Sper sa gasesc altceva, nu vreau sa zbor.

Ceea ce caut


Ma trezesc din nou cu parfumul tau printre degetele mele
Ca in orice dimineata cand nu vedem pentru prima data soarele
Ci ceea ce ne va conduce restul zilei iar eu, ca si altele, prefer
Sa ma las condusa intr-o stare de profunda fericire pe care
Nu voi sti sa o numesc mai tarziu. Dar devine parte din mine.
Intr-o piata in care nimic din ceea ce vedem nu e real
Si oamenii de langa noi sunt doar niste fantasme
Iar poeziile si-au pierdut din tinereasca vigoare
Si visurile isi cauta noi culcusuri cand e perioada de hibernare
In lumea in care se cauta doar lucrurile inovative
Si se abandoneaza cele frumoase si utile.
In spatiul din inima mea pe care l-am creat pentru tine.
Imi pierd deseori cuvintele ce zboara
Ca frunzele intr-o dupamiaza de toamna.

12.09.


Se întâmplase totul într-un mod diferit de cel pe care mi l-am imaginat. Prea repede! Uitasem ceea ce făcusem până atunci obligându-mă pe mine insămi să mă gândesc doar la prezent, să pierd orice dorință de a ma justifica, orgoliul și cu falsa demnitate.
Locul în care mă găseam era nou, neexplorat, îmbrațișat de un perete care nu se putea sparge, peste care nu se putea trece, indistructibil, invizibil ochilor care preferau să nu îl vadă. Nu știam dacă eram singură acolo dar, oricum, nimeni nu mi-ar fi fost de ajutor. Refuzam să vorbesc și să ascult. Eram eu, aceeași, dintotdeauna. Pesimistă, grav rănită. De ce îmi apăreau răni noi înainte ca cele vechi să se fi vindecat? Pentru că nu o faceau niciodată. Mi se părea de o dificultate monstruoasă alegerea unei noi căi, preferând să duc in spate o greutate ce încetase să îmi aparțină.
Timpul îmi permitea să fac tot ceea ce voiam. Priveam orele cu nonșalanța, acceptam trecerea lunilor, anilor, vânam noutatea printr-un exercițiu pe care îl văzusem într-un loc care îmi plăcuse atât de mult încât mi-am spus că voi reveni. Nu luasem, însă, în considerare realitatea în care traiam. Preferasem, pânaă atunci, să călătoresc pe un drum cu un singur sens. Alegeam să nu îmi privesc erorile în ochi ci să le văd urmarile în acei metri sau km pe care aveam să îi parcurg. Nu puteam reveni în niciun loc, nu îmi îngaduiam o a doua șansă. Eram o ființa liberă, cu dreptul de a alege, de a paria și am facut-o. Am mizat tot ceea ce posedam pe singurul lucru la care râvneam atunci, atât de îndepartat, atât de efemer.
Ploua cu picaturi atât de mari încat nu reușeam să văd nimic din ceea ce se afla de cealaltă parte de geamului. Priveam pătura de ploaie întrebându-mă de ce este atât de greu să mergem fără să vedem nimic, lăsându-ne în mainile intuiției noastre și ale emoțiilor. Trăiam într-o lume a progreselor în care se învăța că există metode ușoare prin care să facem ce ne dorim dar eu nu aveam nevoie de ele și nici de cele grele. Mie îmi trebuiau metodele corecte.
Am întors capul către Florin, veșnicul visător, veșnicul îndrăgostit de orice și de oricine. Considera că noi trăim pe lume doar pentru a iubi și reușim să supraviețuim doar prin iubire. Judeca folosindu-se de bătăile inimii și se ascundea de cei cărora nu voia să se arate printr-o pereche de ochelari de vedere, anonimi, perfecți pentru scopul său. Suferea de schimbări extreme de personalitate și se înconjura doar de persoane care puteau să i le accepte.
– Eu nu sunt fericit.
Răbufni atunci când tăcerea din mașina devenise apăsătoare. Era momentul perfect. Renunțasem să ne mai gândim la propriile vieți și ne întrebam le ce se gândea fiecare dintre noi. Florin nu suporta tensiunea, era pregătit sa facă orice pentru a o îndepărta de oriunde se afla și el.
– De ce?
Am ales să particip la jocurile lui, pe alocuri curative. Ca orice mare prietenie a noastră era atipica și specială, cu aceleași cereri din partea noastra și cu aceeași disponibilitate de a-i oferi celuilalt acel lucru de care avea nevoie. Fericirea absolută lipsește tuturor și mai ales celor care se grabesc să caute o definitie fără gust într-un dicționar care nu folosește la nimic. Trăirile, stările nu se pot defini, se trăiesc, există pentru ca noi să ne bucurăm sau să ne folosim de ele.
– Simt nevoia de a fi furios. Cred că am nevoie de furie pentru a scapa de această presiune din piept pe care o simt de ceva timp.
– Împotriva cui vrei sa iți exerciți furia?
– Asta este problema. Sunt conștient de faptul că este doar a mea. Aș face un lucru foarte rău dacă aș căuta un vinovat afară și aș fi un las dacă aș alege o persoana ca victimă a mea.
– Ce a generat presiunea din piept?
– Nu știu. M-am trezit într-o dimineață cu ea. Am meditat îndelung la posibilitățile pe care le am pentru a scăpa.
– De ce crezi că ar trebui să scapi de ea așa brusc?
Expresia fetei sale se schimba. Acest lucru se intampla rar, cand nu era pe deplin implicat in dialogul pe care il purta sau la care era martor, cand o amintire, o scena, un gest trecut caruia nu ii daduse importanta pana atunci reusea cumva sa ii patrunda in subconstient si sa il alarmeze. Parea sa priveasca ceva care se misca afara, langa masina, in acea lume de ploaie care avea scopul de a-i tine pe toti la o distanta de siguranta. Umbrelele nu erau utile, hainele impermeabile – incomode. Toti pareau sa se resemneze sa ramana inchisi, prizioneri pana cand vremea s-ar fi decis ca este timpul ca ei sa iasa. Doar cei care ravneau la libertatea absoluta sfidau ploaia, o primeau pe pielea lor, o miroseau si o atingeau, se foloseau de simtiuri pentru a-si impune autoritatea. Ploaia nu insemna nimic, era doar o masca la lumii de afara, o perdea prin care poate fi privita si care ascundea lucruri sau persoane care nu puteau fi vazute in acea clipa, in acea ipostaza. Florin era paralizat in fata unei femei care trecea strada cu pasi grabiti si siguri si cu fata ascunsa de o umbrela enorma. O asteptase, eram sigura de asta si voia ca eu sa o privesc si sa ii spun daca, intradevar, este sursa presiunii din piept. Iubea, fara indoiala, o iubea pe ea la fel sau diferit de cum iubise pana atunci. Nu erau gandurile, plictiseala, flash-urile cele care il inghetasera chipul, era ea, lasandu-l doar sa respire, acordandu-i atat de putine beneficii in schimbul muncii asidue pe care acesta o facea. Era inuman sa iubeasca pe cineva care nu ii ofere acele lucruri de care avea nevoie, era ucigator sa iubeasca pe ascuns, era supranatural sa faca toate acele lucruri doar pentru a o privi cum trece strada, cum cumpara paine, cum intra in casa, cum aranjeaza perdeaua la geam, cu priveste hainele din magazinele pe care le viziteaza dupa orele de munca. S-ar fi imbolnavit, astfel, de o boala incurabila care i-ar fi negat orice autocontrol.
– Eu cred ca niste simple cuvinte ar rezolva tot. Nu ma indoiesc de faptul ca este minunata, perfecta si ca tu meriti sa te bucuri de ea in fiecare zi si nici de faptul ca ceea ce simti pentru ea este corect si frumos. Nu va cunoasteti si acesta este singurul lucru care va desparte.
– Ba ne cunoastem. Mai mult, reusim sa ne privim in fiecare zi timp de minute intregi fara sa ne simtim penibil. Ii ascult vocea de cate ori am nevoie, ii captez atentia oricand imi doresc, o fac sa rada atunci cand imi propun.
– Atunci care este problema?
– Chiar asta. Reusesc sa o am langa mine si imi este teama ca vreau sa ma apropii de ea doar pentru ca eu cred ca este sursa a ceea ce simt. Daca presiunea dispare de indata ce noi doi am putea avea ceva important de impartit? Nu voi mai avea nevoie de ea.
– Si daca nu este ea cea care ti-a cauzat acest lucru?
– Este nesemnificativa.

Nesemnificativa. NESEMNIFICATIVA. NE-SE-MNI-FI-CA-TI-VA.
Sunt orele 12 noaptea. Eu fixez tavanul bantuita de acest cuvant, impiedicata sa dorm de usurinta cu care Florin l-a pronuntat. Cum isi poate schimba o persoana chipul in functie de ceea ce exercita asupra noastra. Daca este cauza unei dureri, atunci noi suntem cei care, uimiti, minunati, coplesiti de toata puterea pe care o arata, preferam sa-i devenim sclavi dar daca isi arata latura normala, simpla, grandioasa doar dupa ce ai cunoscut-o in totalitate, este nesemnificativa.
Sunt orele 12 noaptea. Judec evenimentele din viata prietenului meu cel mai bun preferand sa nu imi amintesc de spectrele mele. Dar, pana la urma, fuga a fost intotdeauna planul pe care l-am adoptat in absolut. Nu aud zgomotele din jurul meu, refuz sa cred ca in afara camerei mele se afla o lume, noua, aceeasi, nu conteaza. Refuz sa cred ca cineva se gandeste la mine si ca, in curand, ar trebui sa imi spun stop, sa abandonez tot ceea ce este superficial si sa ma grabesc sa ajung in locul unde ma voi simti in siguranta.
Sunt eu, aceeasi dintotdeauna dar atat de schimbata, care reusesc sa starnesc curiozitatea celor care au crezut ca ma cunosc si sa ma arat chiar asa cum sunt, fara nicio umbra, in fata celor pe care ii vad pentru prima data. Sunt eu cea care sufera din pricina lipsei a tot ceea ce refuza in continuare, cea care, din cauza unui cuvant, mesteca amintiri si bea planuri de viitor care provoaca zambete amare in timp ce fixeaza tavanul, cand inca mai este miezul noptii.
Pentru o zi de vara nimeni nu trebuie sa se pregateasca indelung. Soarele exista pentru a fi preaslavit chiar in aceasta perioada, campurile isi redobandesc frumusetea prin iarba verde care nu pateaza hainele, prin linistea care nu buruiaza conversatiile tinute cu voce joasa, prin diminetile care trec cu ajutorul unei plimbari dupa care sunt inlocuite de dupamiezile in care se gaseste locul potrivit si, in cele din urma, se transforma in serile in care s-a spus aproape tot, in care se fac rezumaturile dialogurilor si ultimele calcule de logica iar cand soarele dispare ne ridicam si noi, obositi, fericiti, calmi, nerabdatori de a ajunge acasa si de a spune ca nimic nu se mai pune in cale, nimic nu se mai aseaza intre noi, creand discomfort si atacuri de panica.
– Duminica plec din oras.
– Unde?
– Acasa.
– Este prima alternativa?
– Nu.
Era sincera. Mereu a fost astfel. Manca inghetata in timp ce privea cerul si cladirile si copii care se jucau in jurul fiecarei mese. Le zambise de cateva ori si daruise ochelarii sai unei fetite care era la fel ca ea in copilarie in afara parului, a ochilor, a vocii, a fetei si a intregului corp. Era plina de viata. M-a privit ciudat atunci cand i-am spus ca toti copiii au acea dorinta pura de a trai si mi-a spus ca sunt insensibila. Facea asta de fiecare data cand era pe cale sa imi povesteasca ceva important. Zambea atunci cand mi-a luat cupa de inghetata asa cum a zambit cand mi-a spus ca pleaca ca si cum, pentru ea, nu exista nicio diferenta intre ele.
Eu, personificarea ipocriziei, ma aratam asa cum nu eram: sigura de mine, deloc trista din cauza viitoarei sale plecari.
– Cat timp ai de gand sa ramai acolo?
– Nu m-am gandit la asta si nici nu vreau sa o fac. Mi-ar face placere, totusi, daca iti vei lua ramas bun de la mine duminica. Voi lua autobuzul, stii unde se afla. Plec la ora 9 dimineata.
– Si daca voi intarzia?
– Voi fi prima care va grabi soferul sa porneasca autobuzul si sa plece cu toata viteza pe care o poate atinge. Ai de gand sa intarzii?
– Am de gand sa nu vin.

The Winner is…


M-am intrebat deseori, in ultimul timp, cum ar fi daca am avea langa noi cate un regizor care sa ne dicteze replicile, sa ne spuna cum sa vorbim cu ajutorul fetei, al corpului, ce ton sa folosim.
Deprimat… Imi raspund singura. Asta deoarece cele mai interesante conversatii din ultimele luni le-am avut cu mine insami. Dar nu inseamna ca fac echilibrism pe marginea prapastiei care poarta numele de nebunie. Sper..
Pe de alta parte, am avea toti un rol, am avea toti un scop bine definit. Nu ar mai exista cei pe care eu ii numesc mediocri, cei ca mine, cei care nu merg nici spre stanga, nici spre dreapta si nici in fata, cei care stau pe loc, tinand de fiecare data in maini un chestionar la care nu pot raspunde. Si daca reusesc sa o faca, printr-o minune, apare un alt chestionar, si inca unul, si apoi un altul pana cand se vor termina toate intrebarile sau raspunsurile sau pana cand atentia acordata lor va fi focalizata in alta parte, in cea a cunoasterii prin meditatie. Suna penibil, nu? Asa si este.
Am facut o lista mintala cu tot ce mi-a placut si ce nu mi-a placut in decursul ultimilor 10 ani de viata. Diferenta nu este foarte mare. Totusi, am incercat sa gasesc motivele pentru care nu mi-au placut acele lucruri aflate la partea cu minus a listei. Respectivele motive sunt de cacat, trebuie sa recunosc. Ca si o concluzie, mi-am propus sa imi acord o a doua sansa. Voi fi mai putin extremista. In viitor, bineinteles…
Dar revin la ideea initiala. Personajele pot fi acelea ale unui film de cinema, ale unui documentar (dar trebuie sa fi prea interesant in viata reala ca sa faci parte din el asa ca il punem in coltul VIP), ale unei telenovele sau, cum se spune prin Italy, soap opera, ale filmelor seriale gen Familia Bundy, Gossip Girl, Preety Little Liars, Fringe (looool, ce super ar fi ca Fringe sa fie realitatea vreunui norocos) sau ale pieselor de teatru.
Acum eu imi pun o alta intrebare. Ce fel de personaj as vrea sa fiu eu? Fireste,citatele ca *viata este ca o piesa de teatru nu isi gasesc locul in acest post*. Eu scriu despre ceva diferit adica despre imaginatia pe care o posedam. Eu am mult timp liber si de aceea ii acord o atentie particulara insa chiar daca nu as avea, tot as face acest lucru. Imi place.


Intelepciunea pare sa fie comoara oamenilor. Dar eu, acum, de ce as fi inteleapta? De ce sa-mi doresc acest lucru?! Pentru ca, asa, as putea evita o serie de intamplari nefavorabile din viata mea? Hmmm… Parca existau cateva lucruri in viata de care nimeni nu poate fugi. Pentru a avea o „judecata dreapta” . Loool, nu sunt nici judecator, nici Dumnezeu si, in niciun caz, nu am de gand sa conduc viata nimanui.
Principalul motiv pentru care nu vreau sa fiu inteleapta este ca imi lipsesc atat de multe lucruri, de departe mai importante decat mai sus numita. De ce sa imi doresc intelepciune in clipe in care nu mi-ar fi de folos?
Ma bucur de ani in care nu trebuie sa iau viata prea in serios. Pe parinti ii inteleg, ei cauta intelepciunea pentru ca rolul lor in lume este mult mai important decat al meu. N-as fi o idioata ca sa incep sa sfidez eu tot ce misca si ce nu misca pentru ca sunt tanara si ” le stiu pe toate” insa chiar nu am de gand sa primesc lucrurile cu forta, jur, chiar nu am de gand sa grabesc sirul evenimentelor. Nu acum !
A, si, in niciun caz nu am nevoie de sfaturi de la persoane carora nu le cer nimic. Mersi,mama pentru tot ce ai facut pentru mine si pentru ceea ce faci in continuare chiar daca eu nu pot sa vad de fiecare data.

De ce sa nu fii intelept.