Eu nu reusesc sa vad stelele


M-am intrebat deseori, in ultimele luni, ce cautam in locurile pe care le vizitam. Cum am ajuns? Cu ce as fi ramas?

S-au intors de tot atatea ori cele mai neobisnuit amintiri. Imi este dor de Romania dar nu si de ce reprezentam eu acolo. Inca nu stiu cine sunt si ma intreb daca voi putea sti vreodata.

Insa ma intorc in prezent. Gasesc, tot mai des, explicatia logica a trarilor mele, cele pe care le consideram ilogice si nu reusesc sa imi dau seama daca acest lucru ma bucura sau nu. Ma simt la fel de vulnerabila si nu incetez sa imi repet ca eu nu am incredere in cei din jur chiar in momentele in care le ofer tot ceea ce reprezint eu. Ma contrazic si ma urasc. Nu imi place. Mi-as dori sa fiu asemenea celor care au incredere in ei si in propriile forte si, daca acestea sunt inexistente, in fortele pe care cred ca le eu. Dar eu nu sunt asa. Eu sunt o persoana speciala… „Una ragazza d’oro”, „Una giovane molto speciale”… Cel putin parerea celor din jurul meu este pozitiva. Nici nu ar putea fi altfel. Intru pe scena in liniste, imi joc partea bine si ies atunci cand toti vor asta. Ii satisfac iar ei se simt extrem de satisfacuti. E ca atunci cand ma joc cu fratele meu si il las pe el sa castige pentru ca vreau sa se simta fericit, multumit de el insusi.

Uneori am impresia ca gresesc, alteori imi spun ca el va avea timp ca lupte pentru ceea ce isi doreste si ca, acum, este datoria mea sa il fac sa se simta iubit si protejat si de mine, cea care venea acum 2 ani in fiecare vineri, dupa ce scapa de la scoala si ii aduce caramele si pufuleti LOTO, cea care l-a dus pentru prima data intr-un parc din Focsani, cea cu care s-a jucat pentru prima data cu mingea, cea care l-a invatat sa danseze si cea care, cateodata, se ascunde de el, se inchide in camera ei si se intreaba cine este, cine a fost si cine va fi pentru ca astea sunt o parte din intrebarile care ii umbresc existenta. Ar fi trebuit sa i-o imbunatateasca… Nu este asa. Nu stiu de ce, dar deocamdata, nu este asa.

The Winner is…


M-am intrebat deseori, in ultimul timp, cum ar fi daca am avea langa noi cate un regizor care sa ne dicteze replicile, sa ne spuna cum sa vorbim cu ajutorul fetei, al corpului, ce ton sa folosim.
Deprimat… Imi raspund singura. Asta deoarece cele mai interesante conversatii din ultimele luni le-am avut cu mine insami. Dar nu inseamna ca fac echilibrism pe marginea prapastiei care poarta numele de nebunie. Sper..
Pe de alta parte, am avea toti un rol, am avea toti un scop bine definit. Nu ar mai exista cei pe care eu ii numesc mediocri, cei ca mine, cei care nu merg nici spre stanga, nici spre dreapta si nici in fata, cei care stau pe loc, tinand de fiecare data in maini un chestionar la care nu pot raspunde. Si daca reusesc sa o faca, printr-o minune, apare un alt chestionar, si inca unul, si apoi un altul pana cand se vor termina toate intrebarile sau raspunsurile sau pana cand atentia acordata lor va fi focalizata in alta parte, in cea a cunoasterii prin meditatie. Suna penibil, nu? Asa si este.
Am facut o lista mintala cu tot ce mi-a placut si ce nu mi-a placut in decursul ultimilor 10 ani de viata. Diferenta nu este foarte mare. Totusi, am incercat sa gasesc motivele pentru care nu mi-au placut acele lucruri aflate la partea cu minus a listei. Respectivele motive sunt de cacat, trebuie sa recunosc. Ca si o concluzie, mi-am propus sa imi acord o a doua sansa. Voi fi mai putin extremista. In viitor, bineinteles…
Dar revin la ideea initiala. Personajele pot fi acelea ale unui film de cinema, ale unui documentar (dar trebuie sa fi prea interesant in viata reala ca sa faci parte din el asa ca il punem in coltul VIP), ale unei telenovele sau, cum se spune prin Italy, soap opera, ale filmelor seriale gen Familia Bundy, Gossip Girl, Preety Little Liars, Fringe (looool, ce super ar fi ca Fringe sa fie realitatea vreunui norocos) sau ale pieselor de teatru.
Acum eu imi pun o alta intrebare. Ce fel de personaj as vrea sa fiu eu? Fireste,citatele ca *viata este ca o piesa de teatru nu isi gasesc locul in acest post*. Eu scriu despre ceva diferit adica despre imaginatia pe care o posedam. Eu am mult timp liber si de aceea ii acord o atentie particulara insa chiar daca nu as avea, tot as face acest lucru. Imi place.


Intelepciunea pare sa fie comoara oamenilor. Dar eu, acum, de ce as fi inteleapta? De ce sa-mi doresc acest lucru?! Pentru ca, asa, as putea evita o serie de intamplari nefavorabile din viata mea? Hmmm… Parca existau cateva lucruri in viata de care nimeni nu poate fugi. Pentru a avea o „judecata dreapta” . Loool, nu sunt nici judecator, nici Dumnezeu si, in niciun caz, nu am de gand sa conduc viata nimanui.
Principalul motiv pentru care nu vreau sa fiu inteleapta este ca imi lipsesc atat de multe lucruri, de departe mai importante decat mai sus numita. De ce sa imi doresc intelepciune in clipe in care nu mi-ar fi de folos?
Ma bucur de ani in care nu trebuie sa iau viata prea in serios. Pe parinti ii inteleg, ei cauta intelepciunea pentru ca rolul lor in lume este mult mai important decat al meu. N-as fi o idioata ca sa incep sa sfidez eu tot ce misca si ce nu misca pentru ca sunt tanara si ” le stiu pe toate” insa chiar nu am de gand sa primesc lucrurile cu forta, jur, chiar nu am de gand sa grabesc sirul evenimentelor. Nu acum !
A, si, in niciun caz nu am nevoie de sfaturi de la persoane carora nu le cer nimic. Mersi,mama pentru tot ce ai facut pentru mine si pentru ceea ce faci in continuare chiar daca eu nu pot sa vad de fiecare data.

De ce sa nu fii intelept.

Aici nu gasesc niciun titlu…


Noi tindem sa ne simtim neindreptatiti de fiecare data cand ceva nu iese asa cum ne-am dori iar cu aceasta atitudine riscam sa rupem ceva important din existenta noastra.
Sa luam exemplul Anei (numele este pus la intamplare). Este o fata normala, sanatoasa, de o conditie financiara care ii permite sa isi satisfaca toate nevoile materiale. Ei bine, aceasta Ana a cautat timp de aproape 2 ani ceva al carui nume nici nu il stia si, ca si consecinta, a ignorat ceea ce viata ii oferea crezand ca are putina importanta asa ca in tot acest timp ea a mers pe drumul pe care il credea corect uitandu-se cum tot ceea ce era real se prabusea. Din cand in cand se mai oprea sa mai adune cate o ramasita a unei amintiri frumoase, a unei persoane cu care a petrecut momente fericite, din cand in cand se mai uita si in urma si, uneori, isi dorise si sa se intoarca pe acelasi drum pana la o rascruce cand ar fi putut sa ia o alta cale. Insa drumul inapoi se arata greu si cuprindea sacrificii asa ca a preferat calea relativ usoara, cea neteda si, in aparenta, corecta. Si asa a mers Ana, draguta de ea, pe intuneric, pe o strada goala ce parea sa nu mai aiba un capat pana cand destinatia ii aparu, sfioasa, in fata ochilor. In fata sa, Ana vazu cel mai frumos chip din lume, cel mai curat si incantator. I se oferise cel mai stalucitor zambet si cea mai prietenoasa si sincera privire, tot ceea ce isi dorise ea. Insa, dupa ceva timp, Ana a hotarat ca vrea mai mult asa ca a intins mana pentru a mangaia angelicul chip. La atingerea cu degetele lacome ale Anei, minunatul se transfora in praf, in mucegai, intr-o mare de muste, in intuneric si strada pe care fata o merse se ingusta pana disparu.
Vreti sa aflati ce s-a intamplat cu Ana? Ei bine, ea priveste tot mai atent in urma si vede cam tot ceea ce a pierdut pentru o simpla iluzie care la contactul cu realitatea se transforma intr-o imagine hidoasa. S-ar intoarce pana la prima rascruce insa nu stie daca ar putea suporta sa vada ruinele acelor lucuri minunate pe care le-a refuzat.
Am auzit de zeci de ori indemnuri ca „Traieste clipa!” , „Bucura-te de ceea ce iti da viata!” si, la fel ca Ana, am ras de ele si le-am indepartat repede cu gesturile cu care izgonesti un tantar intr-o seara de vara, in timp ce te afli pe balcon, terasa, pe un camp si privesti stelele. Am ascultat zeci de persoane care, mai mult sau mai putin, mi-au dorit binele insa consideram ca imi fac morala asa ca am preferat sa le ignor. Eu nu aveam nevoie de morala! Eu nu aveam nevoie de cuvinte, ci de fapte asa ca m-am indepartat de acele persoane, in unele cazuri brusc, in altele cu rabdare. Rezultatul a fost cam acelasi.
In concluzie, scopul acestui articol inca nu imi este cunoscut insa am vrut sa il scriu si sa il public. Poate exista si alte persoane ca mine si ca Ana, poate sper ca unele dintre persoanele pe care le-am tratat si le-am insultat cu tacerea mea vor citi, printr-o ironie a sortii, acest articol. Ceea ce ma bucura la mine este ca incep ca scap de aceste remuscari, regrete si resentimente pe care le-am cunoscut in ultimul timp. Nu sunt ceilalti cei care au o problema, nu sunt eu cea care are 1000 de probleme, nu este viata nedreapta, NU! Totul se desfasoara dupa un fir logic si, de data aceasta, real.

Pai de ce??


Imi era dor sa scriu… De multe ori, in aceste luni de activitate virtuala, asta a fost terapia mea insa pauza, destul de lunga de altfel, mi-a facut relativ bine. Probabil ma aflu in perioada schimbarilor si ale revelatiilor pentru ca, zi de zi, ceva se schimba in mine. Ce ciudat suna acel „ceva”… Totusi, nu pot numi altfel ceea ce se schimba.
De mai multe ori, in aceasta perioada in care nu am mai scris, m-am intrebat de ce naiba mi-am facut blog. Planuri mari nu am in ceea ce il priveste, bloggerita cu acte in regula nu as vrea sa ajung (suna fals insa acest ambient al bloggerilor super-comunicativi si ale intrunirilor specifice ma enerveaza cumplit). Unii ar spune ca in asta consta activitatea blogurilor si cei care nu fac parte din elita comunitatii lor sunt niste pierzatori. De aceea, cei cu sute de vizualizari zilnice se „straduiesc” (uneori, fara succes) sa publice, ca o reactie, zilnic. De aceea, cei „mari” ignora blogurile mici dupa ce au incercat sa le schimbe dupa placerea lor. Citisem, in acest timp, un comentariu al unui blog care , in cuvinte prea multe, ii spune celui care a scris articolul ca nu ii place rezultatul si ca respectivul ar face bine sa inceteze activitatea. Un comentariu impertinent si fara rost scris de catre un „mare” blogger cu peste 300.000 de vizualizari. Si, astfel, incep sa ma gandesc la faptul ca aceasta categorie a bloggerilor poate fi, fara probleme, asociata unei scoli in care toti isi ocupa spatiul cuvenit. Insa este evident ca unii vor vrea sa evolueze si poate nu vor reusi din prima incercare insa merita sa nu renunte decat atunci cand va fi sigur ca nu este prea tarziu.
Cat despre bloguri, in general, asa cum am mai spus, le citesc cu o deosebita placere pe cele mici, asa ca ale mele. Exista si exceptii, bineinteles. Ideea pe care mi-am facut-o in tot acest timp este ca nu conteaza daca esti un blogger cunoscut sau unul mai putin cunoscut. Diferenta o faci atunci cand esti determinat sa reusesti in ceea ce iti propui. Blogul este acum la moda si daca vrei sa iti faci unul pentru a comunica ai mari sanse sa reusesti. Motivele pentru care persoanele care detin cate un blog scriu in propriul spatiu virtual sunt multe. Multe si diferite. Si bune! Ceea ce iubesc la blogurile cunoscute este ca, unele, se implica in cauze sociale pentru ca vocea lor se aude mai clar decat a celorlalti. Eu, ca sa fiu sincera, nu stiu exact de ce scriu. Dar imi place!

My Newfoundland. Partea a II-a


Mi-as dori sa aflu de ce am aceasta stare de lipsa a unei parti din mine. Ok, sunt racita, adorm la 12 si ma trezesc la 3 pentru a adormi pe la 5-6 si a ma trezi la 7 jumatate. Dar nu asta este problema! Aceeasi stare o aveam si cand dormeam 8 ore pe noapte si cand eram sanatoasa. De fapt, in sufletul meu, sunt geloasa pe acei oameni care nu isi complica viata atat de mult ca si mine pentru ca ii privesc si par atat de linistiti, atat de intregi. Stiu un singur lucru: imi lipseste acel lucru, ma duc sa il cumpar. Cerintele lor sunt materiale iar cand, in interiorul lor se intampla ceva neplacut, dau vina pe altii. Eu stiu ca sunt singura vinovata pentru ca, pana acum, nu a existat persoana care sa aiba o influenta necontenita asupra mea iar acum, mai mult, ca oricand, nu am sanse sa dau peste o astfel de persoana.
Insa, mi-am stors creierii de vreo cateva sapatamani pentru ca situatia se’mpute rau… Nu este dorul de casa pentru ca a inceput sa imi placa foarte mult aici, am tot ce imi trebuie din punct de vedere material, am carti, am liniste, muzica si persoane dispuse sa imi sara in ajutor oricand. Atunci trebuie sa fie nevoia de iubire.
De cand ma stiu, nu am fost niciodata obsedata de o relatie. Bine, nu eram nici fata dorita de toti baietii insa de potentiali prieteni nu am dus lipsa niciodata si asta pentru ca, desi nu ii cautam, tocmai atitudinea mea ii provoca. Dar toti erau niste ciudati si pe alocuri „transparenti” iar eu nu am putut sa ma simt atrasa fizic de ei decat dupa ce relatia dintre noi devenise se topise pana la inexistanta. Inca ma mai trezesc gandindu-ma la nu stiu ce Ionut, Denis, Dorin si Marius. Nu pentru mult timp, totusi… Dar ma gandesc iar ceea ce caut eu la un baiat nici eu nu stiu. Ultimul, un musulman antipatic a ras de faptul ca vreau o plimbare in parc si se supara mereu pentru faptul ca nu voiam sa merg la mare cu el. Omule, am 70 de kg, nu ma simt complexata insa nu am chef sa ma vad EU in costum de baie in fata unei mari care nu m-a atras niciodata. Eu vreau in parc pentru ca sunt o romantica, o idioata fara limite care se viseaza tomana pe nu stiu ce strada inexistenta, uneori pe ploaie, alaturi de un baiat fara chip si cu geaca de piele, cu adidasi de nefirma si un mers lin, alaturi de un baiat care sa nu creada ca liceul nu isi are rostul in viata unei persoane si care sa nu fie speriat de moarte de fratele lui la 29 de ani. Pentru ca, la 29 de ani, daca esti terorizat de fratele tau nu poti sa te numesti barbat. Si, inainte de toate esti musulman. Prin religie, esti un complet idiot care exagereaza si idolatrizeaza un tiran de piatra numai pentru ca asa este traditia. Ei bine, tu nu te numesti traditie insa, oricum, m-am eliberat de frustrarea pe care o aveam. Have a nice life!
Un alt lucru care mi-a invadat linistea este natura umana care m-a inspaimantat. Suntem violenti si incapatanati, iubim sa fim nesimtiti (ca, asa, avem libera opinie) si nu ne pasa de cei din jurul nostru. In fata balconului casei in care locuiesc sta o femeie, bunica a 2 baieti. In opinia mea, aia ar trebui sa fie batuta cu pietre deoarece terorizeaza micutii atunci cand este singura cu ei. Mai mult, i s-a pus pata pe mine pentru ca nu o salut. Din fericire, sunt libera si pot alege pe cine sa salut si nu iar tu imi faci scarba, idioato pentru ca esti proasta si ipocrita si mai esti si rea cu nepotii tai pe care oricum nu ii meriti. De fapt, ai merita sa mori singura si mai nefericita decat ai fost tu vreodata. Si stii ce ma mai deranjeaza la tine? Chiar daca tipi mereu la copii aia si ii bati si le vorbesti mai urat decat idiotului ala de caine pe care il ai, ei te iubesc, ei inca te iubesc desi nu ai merita nicio privire de-a lor.
Si ma intreb unde sa caut iubirea atunci cand persoana pe care tocmai am ilustrat-o este considerata buna. Desigur, am inceput sa am o obsesie in ceea ce priveste copii deoarece ma fascineaza prin fiinta lor. Desigur, nu sunt in masura de a judeca persoanele de langa mine mai ales pentru faptul ca inca ce zboara se mananca si, de la un timp, imi este frica sa cresc.
Looool, vreau iubire fara sa vrea sa cresc.
Doctor, doctor, help me!! : (2)

One million things to know


Este minunat sa simti si sa vezi ceea ce altora scapa. In acelasi timp, te dezavantajeaza partial deoarece obtii contra-performanta de a-ti forma o lume pe alocuri paralela celei in care traiesti de fapt. Unii considera ca realitatea nu este absolut necesara pentru a ajuta imaginatia sa se puna la treaba. Totul este simplu in aparenta, nu? Acel peisaj pe care vrei sa o desenezi tu, ca si pictor, exista undeva in lumea reala chiar daca ceilalti nu il pot vedea in acelasi mod iar acea muza a scriitorilor si a muzicienilor exista, poate fi vazuta si atinsa insa capata diferite chipuri, in functie de abilitatea creatorului de a-si exprima propriile ganduri.
Dar daca ceea ce ne stimuleaza imaginatia poate fi, la randul sau, imaginar? O intamplare imaginara sau imaginea ireala a unei persoane reale? Sa fie ceva utopic si perfect care sa ne amgeasca si sa ne faca sa plangem ca niste nefericiti prin colturile camerelor noastre pentru ca nu stim ce cautam atunci cand golul din spiritul nostru se face tot mai mare.
Mi-as pune 1000 de intrebari fara sa gasesc raspunsul corect niciuneia. Si sunt intrebarile mele. Uneori, raspund cu o mai mare usurinta la intrebarile celorlalti chiar daca am pierdut o buna parte din cunostiintele despre arta dialogului iar intrebarile pe care mi le pun privesc doar chestiuni imaginare la care nu m-am gandit nici macar o data. E ca si cum prima intalnire cu o persoana ce ar putea deveni importanta in viata ta incepe cu o intrebare si nu una oarecare ci una existentiala, una cu mai multe raspunsuri adevarate sau una care nu accepta raspuns. Evident, va fi o intrebare care te va fascina si te va determina sa ii oferi un loc in primele randuri ale vietii tale cotidiene persoanei care ti-a pus-o. Insa totul capata o alta dimensiune atunci cand intrebarea priveste intamplarile imaginare si ma refer, in cazul meu, la cele desfasurate sub forma unui vis.
De cateva zile, urasc visele pe care le am. Sunt absurde, par atat de reale (mai reale decat de obicei) si au o influenta incredibila asupra mea in timpul zilei. Niciodata visele pe care le-am avut in timpul somnului de noapte nu mi-au dat atat de mult de munca pe parcursul zilei. De cele mai multe ori, rezolvam enigma dimineata in drum spre scoala sau in timp ce ma pregateam pentru ea. De data asta, nu ma mai duc la scoala (poate asta e problema :)) ) si trebuie sa intorc pe toate partile doua vise din doua nopti consecutive despre o persoana aproape necunoscuta care, atunci cand nu intra subconstientul in actiune, nu ma interesa chiar deloc. Acum, insa, incerc sa imi dau seama care este problema mea, pentru ca am o problema, este evident. Am uitat pana si de dorul de casa, nu mai vrea sa ma mai plimb pe strazile din Focsani. Acum as vrea sa imi petrec ziua de nastere intr-un loc din natura (un camp, ma exact), unde sa stau intinsa si sa ma gandesc all day long la toate si la nimic + ca, daca as avea timp, as scrie toata ziua. Despre ceea ce mi se intampla, despre ceea ce li se intampla celorlalti, despre orice si incep, in minte, cam 3 articole pe zi, fara sa concretizez niciunul pentru ca eu am inceput sa caut acel lucru care imi lipseste fara sa stiu ce naiba caut de fapt.
Doctor, doctor, help me!! :))