Eu si „Despre cum sa iti implinesti visurile”


Am dat, din pura intamplare, peste un articol scris de mine anul trecut. Se numea exact astfel „Despre cum sa iti implinesti visurile” si, cel mai probabil, era destinat fostului meu blog. Absenta mea virtuala m-a determinat sa nu il postez insa, in tot acel timp, am mai umblat pe calculator. De ce nu am gasit articolul pana acum cand cautam altceva?
Totusi, imi place. Sigur l-am scris intr-o perioada in care astrele imi erau favorabile deoarece greu scot cuvinte atat de optimiste, mai ales in ultimul timp. Am simtit nevoia pe care o exprimasem atunci si anume, cea de a iubi. Orice! Sentimentul imi era total necunoscut si, oricum, daca as fi aflat ceva despre el, nu ar fi fost impartasit pentru ca nu sunt o persoana care sa isi doreasca sa puna bazele unei prietenii si, mai ales, sa inceapa o relatie. Motivele nu le stiu si, pentru moment, nici nu mai intereseaza.
Faptul ca puneam iubirea ca baza incontestabila in formarea unui „plan de atac” pentru a-mi indeplini visurile arata despre mine ca, atunci, mintea mea eram mai deschisa noilor perspective. Acum nu mai este, evident insa tot ii acord iubirii o importanta, ce-i drept, usor mai neinsemnata.
Iubirea se manifesta peste tot pentru ca domina fiinta umana si nu numai, lasandu-ne, oarecum, prada unui soi de „instinct primar” si anume acela de a proteja tot ceea ce ne leaga de iubire. Fireste, sentimentul este cu mult mai complicat decat ideea pe care o am eu despre el si cred ca voi inceta sa imi dau cu parerea pentru a nu comite grave greseli.
In al doilea rand, gaseam optimismul – insotit de o doza mare de realism – necesar realizarii visurilor mele. Inca il mai gasesc si, pentru asta, voi copia un citat:
” Sa spui ca nu poti face ceva ce iti doresti este absurd insa daca ajungi si sa crezi asta visul tau va iesi „din fabrica” un rebut. Iremediabil. Sa lupti pentru ceva ce nu crezi… Nimeni nu isi doreste sa faca acest lucru <…>Nu este vorba despre faptul ca vezi paharul pe jumatate plin sau pe jumatate gol. Trebuie sa te gandesti ca iti este sete si trebuie sa bei continutul, putin, mult, oricum ar fi pentru ca cine stie cand vei mai avea o astfel de sansa.”
Cred ca atunci treceam prin etapa in care ma motivam personal. Din cate imi amintesc in legatura cu lucurile pe care le-am facut pana acum nu cred ca m-a ajutat prea mult. Poate o va face in viitor.
Citesc, de doua zile, Nocturnele de E. T. A. Hoffmann si am gasit un citat interesant intr-un din povestile clasicului: ” Crede-ma, chiar indoielile-ti vorbesc in favoarea ta si a vocatiei pe care o ai. Cel care crede ca progreseaza mereu avand incredere oarba in propriile sale forte este un biet om sarac ce se inseala pe sine insusi deoarece ii lipseste adevaratul impuls petru a progresa…”
Dar oare nu toate in viata ar trebui sa aiba masura? Asta a fost intrebarea mea dupa citirea acestor randuri. In cazul optimismului si al pesimismului, nu cred acest lucru deoarece o cantitate egala din cele doua stari genereaza, frecvent, victoria celei din urma iar acest fapt poate duce nu la neimplinirea visurilor si la pierderea lor.
Intr-un mod asemanator se pierd si persoanele care ti-ar fi fost de mare ajutor. Incetarea oricarei relatii, fie ea de prietenie sau de dragoste, isi are bazele in clipele in care se vad doar lucurile rele pe care le face cealalta persoana. Brusc, valoarea ii scade si, pentru ca nu ne putem tine prea mult gura inchisa, incepem sa ii impartasim parerile noastre. Carei persoane ii place sa fie judecata mereu in ciuda faptului ca, poate, dadea 110 % ca sa ne poata multumi? Insa noi suntem niste nerecunoscatori, eu sunt nerecunoscatoarea – sefa. Sper ca, vreodata, sa reusesc sa imi cer scuze tuturor persoanelor care au fost tinta jignirilor mele.
Ceea ce imi mai impuneam eu pe vremea aceea era Perseverenta. Foarte multa ! Din nefericire, mie imi lipsea in cantitati destul de mari. Ce puteam sa fac pentru a o avea sau pentru a o recupera? Sa gasesc un reper in acest Univers infinit deci, evident, necunoscut. Imi trebuia un loc despre care sa stiu ca imi apartine. Nu l-am gasit. Oriunde ma duceam, chiar si in locul in care locuiam, nu gaseam nicio amprenta de-a mea. Poate nu eram suficient de semnificativa pentru a lasa amprente, de aceea nu se simtea lipsa mea. Acum se simte si, intr-un fel, ma bucur chiar daca acest lucru s-a intamplat doar dupa ce am plecat.
Daca nu gasisem un loc,aveam nevoie de o persoana langa care sa simt ca ma aflu in locul potrivit, oricare ar fi fost acesta. Am gasit mai multe. Pe cine sa aleg, atunci? Eu aveam nevoie doar de una si nu puteam alege. Disparitie uneia dintre ele m-a determinat sa cred, pentru o clipa, ca poate ea ar fi fost persoana potrivita. Ce puteam sa fac stiind ca nu o mai vedea niciodata? Am renuntat, dupa lungi lupte impotriva nu stiu cui. Sa ma predau… Sa arunc armele… Acest lucru mi-a luat cel mai mult fara sa ma pot elibera doar negandindu-ma.
Totusi, desi nu pare, am fost perseverenta si mi-am ales persoana in care as putea sa ma regasesc oricand, nu in cantitati mari, insa suficiente pentru a ma impiedica sa simt ca sunt, asa, „Ca o frunza-n vant”.
Pentru a-mi face visurile realitate trebuia sa privesc lumea incredibil de detasat, asa cum o fac acum. Cum imi puteam cuceri bucata din ea daca nu o intelegeam? Cum ma puteam individualiza daca doream sa leg mereu noi prietenii, noi relatii, noi conversatii chiar daca nu le puteam duce? Cum, in lista de mess nu ai cel putin 50 de persoane? In lista de pe Facebook nu ai ajuns inca la 100 de prieteni? Nu ai facut 1000, asa ca mine?
Nu. Inainte imi doream acest lucru. Acum mai am pe Messenger doar 15 prieteni si pe Facebook, ei bine, nu am mai vorbit cu cineva in afara de prieteni de luni intregi. Si de ce sa caut extinderea virtuala daca, in jurul meu, gasesc tot ceea ce imi trebuie acum? Care ar fi rolul necunoscutilor in implinirea visurilor mele? Nu neg existenta lui deoarece problema ar trebui aprofundata insa, in aceasta clipa, nu am nevoie de nimeni si nu caut nici sa ii fiu necesara cuiva.
Pentru a-ti implini visurile, muncesti. Strasnic, chiar. Eu sunt dornica de munca insa nu stiu daca am experienta necesara pentru a urma doar calea prielnica si nu drumuri scurte si inselatoare. Este incredibil de greu sa vezi lucrurile asa cum sunt cand peste ochi ti se asterne un val, dintr-un motiv sau altul si este la fel de greu sa tii o situatie sub control atunci cand nu o cunosti asa cum ar trebui. Si pentru a invata cat mai multe, trebuie sa muncesti, sa muncesti si sa muncesti. Sa te concentrezi si sa iti doresti, sa nu negi, sa crezi.

Avem nevoie de…


De un vocabular comun. Ne dedicam vietile pentru a schimba sensurile cuvintelor. Cum sa mai traim intr-o comunitate daca nu mai folosim acelasi limbaj? Vom construi cuvinte noi sau le vom aduce la forma initiala pe cele vechi?

 

 

Despre faptul ca se scrie prea mult, toti au cate o parere, asa cum ar fi si sanatos. Despre faptul ca varsta scriitorilor scade pe zi ce trece toti, spun lucruri diferite bazate pe probe care pot fi demonstrate. Sunt copii de 13, 14, 17 ani care isi doresc sa scrie o carte. Nu este nimic rau in asta, nicidecum. Inseamna ca poate acesti copii sunt destul de trezi incat sa considere ca au ceva important de spus lumii si ca o pot face printr-o carte. De obicei, rezultatul muncii lor mai si ajunge pe rafturile librariilor.
De cealalta parte a baricadei se afla cei care vor sa scrie o carte suficient de voluminoasa incat sa arate ca stiu cat mai mult cuvinte care, totusi, nu spun nimic. Nu este atat de greu sa scrii nimic. Trebuie sa urmaresti atent cateva seriale, fapta pe care tu, ca adolescent, o savarsesti si apoi sa scoti o a doua parte a scenariului pe care l-ai individuat in ceea ce ai urmarit. Daca cei care iti citesc introducerea sau un scurt dialog te aprovba din varii motive, ei bine, incepi si sa te imaginezi castigand vreu premiu important din partea vreunei asociatii de scriitori.
Draga aspirantule, nu este asa cum iti imaginezi tu!
Cate lucuri ai vazut pana la varsta de 17 ani? Ai iesit vreodata din orasul in care locuiesti in afara vacantelor cu colegii? Ce tip de carti citesti? Cum te inspira? Cum vezi literatura? De ce vrei, pana la urma, sa scrii o carte? De ce folosesti „k” in loc de „ca” daca tu ai pretentia sa ti se spuna ca, DA, ceea ce scrii este interesant, frumos, ca tu esti cel mai tare, cel mai inspirat, cel mai talentat?
Uneori, aceasta atitudine a tinerilor este absurda si total gresita. Nimeni nu se indoieste de creativitatea si inteligenta, de farmecul, de complexitatea personalitatii lor lor. Este de laudat ca vor sa se exprime pentru ca asta arata ca sunt dispusi oricand sa isi apere idealurile si sa aduca argumente pertinente unei idei expuse.
Dar, draga, daca ale tale compuneri au fost laudate de catre profa de romana si de catre colegi, cartea ta, daca vei reusi sa o termini poate reprezenta si o mare gramada de porcarii adunate la un loc doar pentru a avea un aspect mai frumos.
Pentru a deveni scriitor nu este de ajuns sa citesti doua brate de carti luate de la biblioteca, sa participi la nu stiu cate olimpiade, sa te afirmi pe plan scolar. Pentru a deveni scriitor trebuie sa sacrifici ani pentru nicte lucuri carora, la inceput, nu le acorzi importanta. O sfera de interes restransa nu poate contribui decat la crearea unei opere mediocre care deja exista. Daca scrii despre un lucru despre care s-au mai scris deja alte carti risti sa ramai cu manuscrisul in sertar, este evident.
Insa te gandesti: se scrie despre sex, despre retete culinare, despre viata de familie, despre personaje care au facut istorie, despre istorie, despre copii, despre ecologie, despre animale, despre dragoste, despre viata, despre religie, se scrie despre tot insa tu nu ai citit toate cartile in primul rand, pentru ca nu ai avea timp si daca ai avea, tot nu ai putea pentru ca te-ai plicitisi infricosator de mult, in al doilea rand, pentru ca nu ai bani si daca ai primi toate cartile gratis unele te-ar enerva cumplit si le-ai arde pentru ca sunt, pur si simplu, plictisitoare. Desigur, te intrebi, daca sunt plictisitoare de ce au mai aparut pe piata? Nu cunosc raspunsul corect la aceasta intrebare, din pacate si nu inteleg de ce se scrie atat de mult, de ce toti vor sa devina scriitori. Partea materiala iese din discutie deoarece pentru a trai din banii obtinuti din urma statutului tau de scriitor ar trebui sa locuiesti in boscheti, sa mananci de la cantina saracilor si sa te imbraci din mila oamenilor care deja s-au obisnuit cu tine pe strada sau care au citit ceea ce ai scris, le-a placut si vor sa isi exprime intr-un fel recunostiinta. Din fericire, niciun scriitor nu este boschetar.
Exista scopul spiritual atunci. Poate scrii pentru a te simti impacat cu tine insuti sau, repet, pentru a spune lumii ceva important( aici ar trebui sa te asiguri ca nu a mai fost spus si de catre altcineva pentru ca daca publici risti sa devii ridicol). Motivele pot fi cu sutele. Nu le cunosc pe toate. Motivele pot fi bune, nu mai indoiesc. Dar rezultatele? Cum ar fi rezultatele? Nu as vrea sa citesc ceea ce vad la televizor, o interpretare literara a soap operelor pentru ca sunt de parere ca nu este deloc nevoie de ele decat daca mi se ofera o noua perspectiva, mai interesanta, asupra iubirii. Majoritatea eroilor acestor opere si seriala sfarsesc prin a ramane impreuna. Nu prea imi mai plac finalurile fericite, vreau ceva nou, pe alocuri dramatic, o interpretare deloc insipida a sentimentelor care, desi ne coplesesc de fiecare data, sunt cam aceleasi.
Apoi, nu scrie un intreg roman doar pentru a vedea ca ai scos cat mai mult pagini cand ceea ce ai scris putea fi restrans foarte bine si sub forma unei nuvele. Asta, bineinteles, este parerea mea. Mie nu mi-a placut niciodata sa scriu foarte mult si eram, cateodata, usor criticata de catre profesoara de Engleza pentru faptul ca nu dezvolt ideile scrise ci doar le exprim. Nici asa nu e bine si, sincera sa fiu, acesta ar fi unul din principalele motive pentru care o carte de-a mea nu ar iesi niciodata pe piata.
Greseala unor scriitori aspiranti este ca se compara sau se aseamana cu scriitori deja consacrati.
De ce oare considera ei ca este necesar acest lucru? Tu esti tu si nimeni altcineva, sa iti intre bine in cap.
O alta greseala a posibililor viitori scriitori este ca ei considera studiile superioare in domeniul literaturii imperios necesare scrierii unei carti. Daca ar fi fost altfel atunci toti profesorii de romana, de engleza si franceza ar fi scris minumum o carte ori, ati observat si voi cata literatura se face in ciclul general de invatamant. Profesorii de romana au datoria de a te invata pe tine, elevule obisnuit, gramatica. Uneori, din nu stiu ce motiv, nu reusesc. Apoi, unii dintre ei mai ajung sa predea si pe la licee si incep, iluminati fiind, sa citeasca basme ca „Povestea lui Harap-Alb” elevilor de clasa a XII-a. Pentru a fi profesor, unul adevarat, nu iti trebuie doar cei 6 sau mai multi ani de facultate ci si ceva in plus asa cum pentru a fii scriitor nu ai nevoie doar de talent sau doar de studii in Literatura. Pentru a fi si scriitor bun si un profesor extraordinar trebuie sa fii cool mai, trebuie sa ai pachetul complet plus o doza maricica de curaj.
In cele din urma, procesul numit „scrierea unei carti” nu este asa simplu cum pare. Nu te asezi la birou, deschizi calculatorul sau caietul si incepi sa scrii tot ceea ce iti dicteaza imaginatia ta. Din nefericire, trebuie sa calculezi, sa aduni sa imparti, sa construiesti si sa rezolvi ecuatii, sa iti pui probleme, sa privesti in spatiu si sa ii intelegi pe Einstein, Newton, Galilei. Pentru a fii un scriitor bun trebuie sa le faci pe toate. Ai curajul si rabdarea? Nu inca? Procura-le de unde poti. Escaladeaza munti, pierde-te prin strazile pe care nu ai mai fost pana acum, iubeste persoanele din jurul tau, iubeste sa petreci timp alaturi de ele pentru ca te pot inspira grozav de mult dar, in acelasi timp, adora singuratatea si cei patru pereti in care ai putea sa stai inchis cu orele, cu zilele. Nu te plicitsi de nimic din ce faci de bunavoie(Chiar daca suna ciudat am intalnit si persoane care se plicitseau citind o carte aleasa si cumparata de catre ei insisi, ascultand muzica pe care o adorau cu 3 minute inainte). Invata sa iubesti si sa urasti cu o intenstitatea extraordinara si sa intri in cele mai absurde depresii lasandu-te putin in voia lor. Priveste-te ca un artist care transforma cuvintele sau ca un fabricant care, evident, le produce.
Nu te grabi, nu te grabi, ai rabdare. Priveste si invata mereu, MEREU! Nu se subestima dar nici nu te incarca de laude prea mult, fii rational si visator, nu pune orice prostie pe hartie doar pentru ca iti place. Trebuie sa o iubesti, sa o adori, sa o visezi, sa traiesti pentru ea si atunci cand vei scrie prima ta carte sau singura ta carte sa fii sleit de puteri, sa stai in pat zile intregi, saptamani si sa privesti doar tavanul sau orice punct fix avand acel zambet pe buze care ar arata ca ceea ce ai scris tu, cartea ta, va aparea in curand in librarii si ca i-ai oferit tot ce ai avut tu mai bun.

Scriu pentru ca vreau sa incep sa protestez


Daca eu sunt considerata nebuna pentru ca traiesc intr-o lume construita de mine, atunci cum pot fi numiti cei care au construit lumea in care traim acum?
Cand vorbim despre cruzime, noi oamenii, nu cunoastem adversar. Ucidem creaturile pe care le-am crescut alaturi de noi pentru a le manca, le-am castigat increderea, le-am mangaiat pentru a se obisnui cu mirosul nostru, le-am botezat pentru ca mai apoi, alaturi de rudele noastre, sa le ucidem, sa dam o petrecere in cinstea acestui omicidiu, sa invitam si vecinii, sa amestecam sangele cu alcoolul pe care dam uneori vina pentru faptele noastre deloc calculate.
O petrecere in cinstea uciderii unei fiinte. Numai noi ne-am fi putut gandi la acest lucru. Oare ne-ar fi impiedicat ceva sa ne ucidem si sa ne mancam intre noi daca nu ar fi existat Viorica, Joita si Ghita? Nu cred. Totusi, pentru ca suntem oameni, nu am fi renuntat la rugaciunea facuta inaintea mesei, dupa ce am dat un picior cainelui nostru pentru ca s-a apropiat de masa pentru care am muncit, pardon, am ucis, noi.
Lucurile acestea exista de cand lumea si pamantul, stiu. De fapt, eram fascinata de povestile bunicului meu care imi spunea ca, in fiecare an, tatal sau taia 3 miei, nu de Pasti, atunci, erau 4, ci, asa, pentru vara, pentru a da un gust mai bun unei epoci in care un sat ca acela in care traia nu avea mai multi de 1000 de locuitori. Imi placea viata la tara, imi placea sa pescuiesc, saream ca un iepure la fiecare peste prins. Pentru asta, au fost putini. Abia asteptam sa ajung acasa, sa ii curat si sa ii mananc, sa ma bucur de rezultatul muncii mele. Erau electrizante clipele in care pestele incerca sa scape de stransoarea mea, erau putine. Ma grabeam spre punga unde tineam pestii pentru a-l pune acolo, de teama sa nu-mi scape. Uneori, il priveam si il atingem pentru a ma convinge ca inca se mai afla acolo.
Eu vanam. Vanam la varsta de 10 ani si imi placea. Imi placea si sa privesc cum bunica mea jupuia puii sau gainile pe care bunicul meu ii taia de fiecare data cand veneam acolo, pentru a arata ca sarbatoreste. Imi interzicea sa ma uit, stia el ce spune. L-am ascultat mereu deoarece mintea mea imi impuse sa ascult persoanele calme, care nu tipa din orice, care povestesc copiilor o parte din bucuriile vietii la sat, care ii indeamna sa spuna povesti.
Mintea mea la 10 ani imi pare acum, la 18, mult mai matura. Ba nu, mult mai sanatoasa. Nu intelegeam lucuri care acum imi provoaca migrene, nu scriam poezii despre iubire, sentiment despre care habar nu am, nu aveam laptop, telefon, nu locuiam le 2000 de km de locul din care am fugit pentru ca imi era frica sa mai stau acolo.
La 10 ani, nu cunosteam crima, deci, nu o condamnam. Acum o cunosc, o condamn insa nu fac nimic pentru a o preveni. Nutresc doar o mare admiratie pentru politisti. Atat! Pentru militari sau macelari, cum preferati sa ii numiti, nu am niciun sentiment. Poate nu este nici vina lor pentru ca ucid intr-un razboi provocat de catre persoanele care stau linistite in salonurile lor luxoase, ascultand opera, plimbandu-se cu masinile lor scumpe, facand lucruri la care soldatii nici nu ar fi visat. Ma intreb doar cum isi mai privesc copii, sotiile, mamele, iubitele dupa ce au venit din razboi.
Am citit acum cateva luni o carte. Se numea „Jackdaws”. Titlul tradus in romana este penibil. Respectiva carte a fost scrisa de catre Ken Follet, o persoana despre care nu stiu prea multe lucruri si nici nu am incercat sa aflu. Ramane doar aceasta carte care sa il caracterizeze.
Actiunea romanului se situa in cel de-al doilea razboi mondial, daca nu ma insel. Era razboi, totusi. Figurile centrale ale romanului erau Felicity Clairet si Dieter Franck, femeia de partea britanicilor, barbatul de partea Germaniei. Ideea este ca ambii isi doreau victoria. Idealurile lor nu se potriveau in totalitate cu cele ale conducatorilor insa dorinta de suprematie ii facu sa intoarca capul la acest „mic” detaliu. Ambii isi doreau victoria si condamnau orice crima savarsita de catre soldatii celeilalte tabere. Unii aveau familii, altii erau tineri, altii prea batrani, cei din urma, persoane prea bune pentru moarte. Condamnau crima, deci… O si preveneau? Nu, evident. Neamtul tortura cu o abilitate deosebita, britanica ucidea pentru a-si apara persoanele iubite. Savarseau crime pentru a favoriza incetarea crimelor. Cam ilogic, nu? Ma gandeam eu…
Un astfel de razboi ar scoate la lumina gandurile noastre cele mai intunecate, sunt sigura de aceste lucruri. Toti avem cate o bata de baseball in casa, sau aproape toti desi nu am jucat si nici nu vom juca niciodata in viata noastra baseball. Unii o tin in masini pentru a articula imediat conducatorii neatenti care ne-au „bulit” masina, altii o tin in casa de teama hotilor, chiar daca un mic numar din ei sunt chiar hoti. Femeile inteleg prin emancipare, bataia pe care o pot da barbatului pentru ca acesta din urma isi pierde din masculinitate daca loveste o femeie.
Si de ce ne aratam puterea prin muschi? De ce alegem mereu calea cea mai usoara? De ce nu ne dam seama ca,daca atingem o floare acum, o vom strivi. Daca am fi atins-o in anii copilariei, am fi mangaiat-o.
Daca nu am fi cunoscut lucurile care ne fac viata mai frumoasa, ne-am fi transformat de mult timp, de foarte mult timp, in monstri.
Cineva special, o persoana foarte frumoasa in interior, mi-a recomandat sa citesc „Portretul lui Dorian Gray”. Autorul il stiti. Oare cati dintre noi avem un astfel de tablou, metaforic vorbind, ascuns in pod, in debara, in beci, care sa „primeasca” tot ceea ce scapa chipului si mintii noastre. Este normal sa uitam ceea ce am facut, de exemplu, acum 11 ani, chiar daca a fost ceva rau, ceva ce a cauzat suferinta celorlalti, ceva care ne-a scazut valoarea ca si oameni pentru ca noi suntem, nu cum zice Cheryl, dusmanii nostri cei mai periculosi, ci cei mai buni prieteni in unele cazuri si intoarcem capul atunci cand facem ceva putin moral.
Devenim brutali si, cel mai rau, incepem sa ne obisnuim cu aceasta transformare. Suntem irascibili, mereu in garda, chiar si in fata persoanelor care nu vor sa se lupte ci sa danseze pe acordurile suave a unei melodii pe care nu am mai ascultat-o pana acum, devenim ipocriti (sau precauti) chiar si in fata rudelor pentru ca si ele au suferit aceleasi tranformari.
Unii ar spune: asta este viata, lucurile astea se intampla de cand ne-am cocotat noi in fruntea lantului trofic. Oare incepem sa ne pierdem echilibrul? Chiar nu ma intereseaza. Eu va rog doar sa nu ma mai intrerupeti atunci cand ascult muzica.

Senzatii ciudate…


Imi este greu sa scriu despre ceea ce mi se intampla in viata de zi cu zi deoarece mi-am promis ca Fabricantii de cuvinte se vor ocupa DOAR de literatura. Fabricantii au devenit doar Fabricanta pentru ca aproape toti cei care nu au un blog prefera si isi pastreze creatiile intr-o cutie in fundul sifonierului. Asta e! Nu am plans prea mult pentru ca nu mi-am gasit un asociat/o asociata in scrierea pe acest blog. M-am gandit ca in curand va fi parte din mine si ca sa fiu sincera, nu mi-ar fi placut sa il impart cu altcineva.

Lucurile ciudate din viata mea deja nu mai au numar. Totusi, unul particular mi-a atras atentia zilele trecute. Simt un dor nebuna de casa, de Focsani, in special. Visez ca ma plimb pe strazile orasului meu natal asa cum visam inainte cine stie ce minunatie si ma trezesc mereu cu zambetul pe buze. Fireste, nevoia de intoarcere la „radacini” trebuia sa se arate odata dar, daca imi aduc bine aminte, pe 18 noiembrie 2011 am plecat cu tot cu radacinile mele. De ce sa simt dorul unui loc din care abia asteptam sa fug pentru ca simteam cum acea umbra de care imi este frica sa vorbesc era alaturi de mine? Rectific, lipita de mine…

Acele 4 persoane care m-ar astepta mereu cu bratele deschise Acasa sunt si cele care dupa Buna! sau Ce faci? scriu si acel 🙂 care ma face mereu sa zambesc. Timpul nu trece peste prietenie, legaturile de familie si recunostiinta insa afecteaza in mai multe feluri, comportamentul. Cu 6 luni in urma eram dezorientata de multitudinea de imagini total necunoscute care imi treceau prin fata ochilor, de catre oamenii care nu vorbeau doar o singura limba straina,, ci 3. De privirile lor care imi aratau faptul ca sunt diferita. Dar nici nu as fi vrut sa fiu asemenea lor. Apoi, a inceput sa imi placa aici. Inca imi place. Acesta diversitate care ma inspaimanta la inceput ma face sa imi doresc sa descoper ceva nou, ceva interesant. Vizitez tot mai multe locuri, ma inarmez cu castile si cu o sticla cu apa si pornesc spre locuri in care nici nu credeam ca voi ajunge. Duminica aceasta am de gand sa vizitez Colloseum – ul. Singura! Prima data cand am fost nu am putut sa ma bucur de el, ba mai mult, nu ii gaseam nimic special. Asta era o problema careia, constienta fiind, i-am amanat rezolvarea. Mi-am facut chiar si program, nu stiu daca il voi respecta insa incerc…

Caut tot mai multe bloguri, de acelea cu putini vizitatori, pe care pot sa ma rasfat stand ore intregi, citind articole, uimindu-ma de oameni pe care nu am putut sa ii cunosc.

In cele din urma, vreau sa cant la tobe si la chitara electrica. Nu vreau sa fac mare lucururi, poate sa cant „Clopotei” de Craciun :))

Cuvinte scrise pe intuneric


Decat sa fiu ucisa mai bine ma sinucid

Imi arunc tot ce am mai frumos la gunoi

Decat sa pier din vina altora mai bine ma privesc arzand

In flacarile iadului pe care il voi construi si apoi

Apoi nimic nu va mai fi ca inainte, nici pace, nici razboi

Doar lupte minuscule, doar invingatori

Nu voi mai asculta cuvintele celor care ma tradeaza

inecandu-mi in intunericul putreziciunii lor fiecare dimineata

Si nu voi fi de fier ci tot din carne

Dar voi cuprinde intreaga lume in ale mele brate

Eu voi fi doar eu, ca niciodata pana acum

Dar tot te voi iubi pe tine asa cum nu te-as fi iubit 

Daca as fi cunoscut macar o parte de fericire

Dar alaturi de cine? De cei care ma-ngenuncheaza pentru a ma vinde

unui suflu inexistent pe care am inceput sa-l urasc.

Si te iubesc pe tine pentru ca mi-ai aratat frumusetea cuvintelor

si delicatetea mangaierilor pentru ca chipurile noastre

au fost atat de apropiate incat am crezut ca ma vei absorbi 

daca nu opun rezistenta.

Si mainile noastre s-au atins de atatea ori incat am crezut 

ca parfumul tau este al meu si vocea ta doar prin mine

va avea consistenta.

Iti multumesc pentru ca te iubesc mai mult atunci cand plang 

pentru ca nu esti langa mine.

Iti multumesc pentru fiecare zi pe care mi-ai daruit-o

spunand ca pot face orice cu ea.

Iti multumesc pentru ca te iubesc mai mult cu fiecare persoana

pe care o intalnesc si care trebuia sa moara

in locul tau. Si sunt atat de multi cei pe care as vrea

sa ii vad arzand in focurile iadului pentru ca mi te-au luat.

Tu cum vezi iubirea?


Inca nu am vazut o imagine mai frumoasa

Decat cea a chipului tau aproape de ochii mei

Si niciun tril de pasari nu a intrecut niciodata

Melodia suava a cuvintelor tale.

 

Nu te-as citi niciodata ca pe o carte

Caci ea nu ar fi nicicand deschisa

Traim in lumea haosului, a lucrurilor ciudate

A partii goale a mintii ce se vrea erudita

 

Traim o poveste careia vrem sa aflam finalul

Si intrigi prea ciudate ii denatureaza inceputul

Traim intr-un spatiu in care uneori doar ne sufocam

Inghititi de mari, grosi si gri nori.

 

Totusi, traim si lumea este si minunata

Si ni se face dor de vremurile de alta data

Copii nu vom mai fi in veci, tu stii

Si doar ne vom privi copiii avand o diferita soarta

Eu inca nu te-am intrebat niciodata

Tu cum vezi iubirea?

O mica pauza


Nu imi vine sa cred ca am obosit atat de repede. 😦

Dupa doar cateva articole ma gasesc in pana de inspiratie chiar daca albumul lui Cheryl mai are putin si apare, chiar daca ascult Adele zilnic si nu ma mai plictisesc de ea.

In aceste zile nu am reusit sa imi adun gandurile, am scris doar un poem. Poate ca soarele isi face efectul si in cazul meu ca in acele zile de vara cand trebuia sa invat si priveam lumea din afara geamului care ma astepta in timp ce eu citeam Rebreanu, Eliade, Stanescu, in timp ce rezolvam integrale, matrici si ecuatii de gradul 2, in timp ce compuneam argumente in engleza si franceza.

Acum nu mai fac nimic din aceste lucuri dar lumea de afara tot ma asteapta, sugerandu-mi ca ar fi cazul de incetez sa visez, sa ies din refugiul propriei mele minti si ma intalnesc cu realitatea. Si eu ma gandesc la faptul ca ar fi cazul si de aceea iau o mica pauza nu inainte de a va ilustra a doua minune a lumii – Iubirea.

Poate v-ati intrebat, voi, putinii si dragii mei cititori, ce naiba reprezinta titlul ultimului articol postat. Ei bine, eu m-am gandit sa va arat care sunt cele 7 minuni ale lumii in opinia mea, ceea ce vad eu la oamenii care imi sunt alaturi si la cei pe care ii idolatrizez. Am vazut curaj, iubire, alte 5 minuni despre care voi scrie mai tarziu. Acum trebuie sa plec, poate voi cauta alte minuni prezente in sufletul persoanelor. Sunt increzatoare ca voi gasi!

A doua minune a lumii – Iubirea

 

 

Tot ce este mare in aceasta lume

Devine mic in preajma noastra

Ingenunchem magia unei zane

Caci stapanim iubirea, pasare maiastra.

Nu-ti cer sa imi arati imagini apocaliptice

Chiar daca totul are un sfarsit, nu vreau sa il aflu

Nu caut un al doilea chip al fiecarui lucru

Si nu astept sa plec din bratele fericirii.

Eu vreau sa fiu cautata pentru ca am rapit-o

Si sa nu dorm din pricina grijii mele

Sa-mi simt inima batand in ritmul cel mai dulce

Sa te privesc acum, sa te iubesc pe vecie.

Tu stii ca toate aceste cuvinte se prabusesc

doar pe hartie pentru ca nu stiu sa zboare.

Poate nu iti voi spune niciodata ce gandesc

Dar le-ai citi acolo unde ar exista legate.

Nu as dezvalui nimanui secretele iubirii

Caci ele doar se canta, se scriu si se simt

Ca nebanuite metafore ascunse in simplitatea lumii

Dupa o usa inchisa ce provoaca amagire.